Ce urmează în acest sneak peek nu e critică de artă, nu e analiză academică și nici adevăr absolut. Sunt doar gândurile mele, venite din postura unui simplu privitor – curios, uneori prea sincer și deseori cu ochii mari în fața unor lucrări și artiști (descoperiți prin scroll, nu prin întâlniri boeme).
Pe scurt, nu dau verdicte, doar îmi dau cu părerea. Cu drag. Și cu un pic de emoție.
Dacă iese bine, zicem că a fost intenționat. Dacă nu… dăm vina pe lumină. 
foto: Observator Cultural
Lucian Pintilie a fost un regizor de teatru, operă și film român. Filmele și montările sale din România au provocat mari controverse astfel încât a fost „invitat” de regimul comunist să emigreze.
Dacă vrei să intri mai adânc în universul lui (și chiar merită), o simplă căutare pe net te duce direct în lumea aia vizuală care te face să stai pe gânduri. Sau să uiți de tine pentru câteva minute bune.
Nu mi-am propus să vorbesc în acest „pe furiș” despre toate filmele lui Pintilie – ar fi și greu, și probabil prea mult pentru o singură cafea. Am ales doar trei care mi-au rămas cu adevărat în minte: unele pentru montajul lor atent, altele pentru mesajul care lovește fix unde trebuie, și unele doar pentru un cuvânt spus la momentul potrivit.
Balanța – 1992
Reconstituirea – 1968România lui Pintilie nu este una mare
În „Reconstituirea” din 1968, țara este redusă la o terasă ce amintește de un ring de box, sugerând o luptă între ceea ce va spune orașul despre acel rebel pe care Pintilie îl caută în toată creația sa.
În „Balanța” din 1992, România devine un autobuz, simbolizând, în viziunea mea, posibila direcție socială și artistică după 1989.
În „După-amiaza unui torționar” din 2001, România este redusă la o curte interioară și la niște amintiri driblate din când în când de mirosul societății, subliniind intimitatea și influența trecutului asupra prezentului.
Astfel, în opera lui Pintilie, țara nu este monumentală, ci dezvăluie frânturi din realitatea umană.
După-amiaza unui torționar – 2001Las’ că-i bine... în felul lui Pintilie
Lucian Pintilie este singurul regizor despre care se poate spune că are o operă și asta pentru că și-a urmărit obsesiile.[1] Poate una dintre aceste obsesii este și umorul negru pe care nu la abandonat niciodată, indiferent de circumstanțe. Nu s-a ancorat într-o metodologie specifică[2], ci a reușit să sculpteze un spațiu nonconformist, evidențiind o societate cu adevărat reprezentativă pentru România prin expresia sugestivă „las că-i bine și așa”.
Atunci când ne lasăm captivați de dialogurile din filmele lui Pintilie, descoperim o ușurință aparte în comunicare. Prezența sa în aceste dialoguri nu este doar notabilă, ci adesea resimțită și amplificată ca un strigăt prin sunetele ingenios adăugate în procesul de montaj. Este ca și cum regizorul face parte din acel dialog. Sunetele devin o prelungire a vocii personajelor, subliniind nu doar cuvintele, ci și emoțiile și nuanțele subtile ale comunicării.
- [1] Puiu Cristi, citat ȋn Niki Ardelean, Colonel ȋn rezervă – interviu cu Lucian Pintilie, realizat de Călin Stănculescu, România Liberă, 29 ianuarie 2004.
- [2] FEYERABEND, Paul Karl, Science in a free society, New Left Books, Londra, 1978, p. 14
Exilul care ne-a costat cultură?
Momentul în care Lucian Pintilie devine „dușmanul public” și este exilat a mutilat cultura românească.
Pierderea acestui moment de sincronizare cu cultura occidentală și refuzul materializării unor creații cu potențialul de a ne schimba destinul cultural ne afectează până în prezent.[1]
Mulţi au văzut ȋn „Reconstituirea” potenţialul ratat al ȋnceperii unei şcoli naţionale de film, ȋn ceea ce clădise Liviu Ciulei la Bulandra, un veritabil teatru de artă, ȋn generaţia Ciulei – Esrig – Moisescu – Penciulescu – Pintilie şansa teatrului nostru de a fi ȋn continuare competitiv la nivel internaţional, dar totuși „semnătura” lui Pintilie, în film, o putem identifica de la Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, Dan Piţa, până la Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Tudor Giurgiu .[2]
După fiecare film vizionat, am obiceiul să caut să păstrez în minte anumite replici. Lucian Pintilie abordează o strategie interesantă prin plasarea acestor replici inteligente la finalul filmului. Acestea nu sunt doar cuvinte aruncate în vânt, ci par să constituie o oglindă pentru întregul film, o cheie care deschide o perspectivă mai adâncă asupra poveștii și a temelor abordate. Aș îndrăzni să spun că aceste replici reprezintă cheia pentru înțelegerea societății descrisă de omul de rând, indiferent dacă acesta este tâmpit sau geniu.
