Sneak peek – Bill Viola

Un mic disclaimer, ca să fim pe aceeași lungime de undă:

Ce urmează în acest sneak peek nu e critică de artă, nu e analiză academică și nici adevăr absolut. Sunt doar gândurile mele, venite din postura unui simplu privitor – curios, uneori prea sincer și deseori cu ochii mari în fața unor lucrări și artiști (toți descoperiți prin scroll, nu prin întâlniri boeme).

Pe scurt, nu dau verdicte, doar îmi dau cu părerea. Cu drag. Și cu un pic de emoție.
Dacă iese bine, zicem că a fost intenționat. Dacă nu… dăm vina pe lumină. 😄

Bill Viola e un artist contemporan american și, fără să exagerăm, unul dintre pionierii video art-ului.

Dacă vrei să intri mai adânc în universul lui (și chiar merită), o simplă căutare pe net sau o vizită pe site-ul său oficial te duce direct în lumea aia vizuală care te face să stai pe gânduri. Sau să uiți de tine pentru câteva minute bune.

www.billviola.com

Privind opera lui Bill Viola, e ca și cum am încerca să privim printr-un obiectiv încețoșat, unde formele sunt vagi, dar simțurile sunt trezite. Este o invitație la explorare în care timpul trebuie perceput diferit. Arta creată de acesta, poate mai mult ca oricare alta, reprezintă tendința lirică în arta instalațiilor video. Pe măsură ce te afunzi mai adânc în „ceața” creației lui Viola, începi să simți și să înțelegi, mai degrabă decât să vezi clar. Privitorul este invitat să interacționeze cu opera într-un mod subiectiv, să găsească conexiuni între simboluri și să trăiască o experiență unică și personală.  E ca și cum ai auzi un fel de strigăt secret, ceva pe care doar tu îl simți. Prin arta sa, el atinge corzi sensibile ale suferinței și transformării umane, deschizând uși către întrebări adânci și trăiri personale. Succesul său, a venit prin utilizarea mediului video aproape ca o extensie a picturii. Personal, cred că a înțeles foarte bine ceea ce simte și trăiește un pictor, dar nu a fost suficient. Știm cu toții că aceea „pictură-frame” face parte dintr-un lung șir de cadre, imaginate în acest caz de pictor. Viola a decis să meargă mult mai departe. Reușește să ne ducă înainte de acel frame perfect, de multe ori cu mult înainte, poate chiar până la geneza creări acelui frame dar în multe cazuri avem și continuarea povești, putem spune până la consumarea actului. În timp ce priveam Silent Mountain (2001), încercam să îmi dau seama ce a vrut artistul să  transmită prin cele două panouri care prezintă un bărbat și o femeie, manifestând semne tot mai intense de stres emoțional. Cine este aceea ea și a acel el? De ce nu există sunet? Agonia lor se încheie într-un țipăt, într-o explozie bruscă care este atât o expresie a durerii lor, cât și o eliberare de ea. Bill Viola spunea despre Silent Mountain: „probabil este cel mai puternic strigăt pe care l-am înregistrat.”

În timp ce personajele din tablou par a striga de durere, poate că, în același timp, ele devin o oglindă a strigătului naturii însăși. În agitația lor, în contorsiunile și gesturile lor dramatice, poate găsim o reflectare a modului în care lumea înconjurătoare răspunde la propria noastră tulburare interioară.

Am încercat să dau un sens liniștii din spatele creațiilor, să o asociez cu bătălia internă dintre ego-ul meu și dorința aprigă de a țipa către cei din jur. Am legat-o de acel suflet izolat, lăsat în singurătate sau poate de amintirile trecutului. Dar mi-am dat seama de acel strigăt care  poate fi atât un act de disperare, cât și un mod de a trezi și a pune în mișcare acea liniște căutată, iar înțelegerea acestei dualități adaugă adâncime și semnificație experienței artistice. Dând o raită prin interviurile lui Bill Viola, am remarcat că trăirile profunde din inima lui au adus o notă aparte în arta pe care o creează. E ca și cum tristețea lui a devenit un fel de bagheta magică, conferind creațiilor sale o forță și o sensibilitate specială.

Și dacă tot am vorbit de diversele materiale video vizionate, am observat cum artistul încearcă să dezlege misterele diferitelor picturi, și asta m-a dus cu gândul la Susan Sontag. Între teoriile sale, Sontag susține că arta nu ar trebui să fie „dezbrăcată de toate hainele”, sugerând că interpretarea și frumusețea pot rămâne adânc înrădăcinate în mister. Sontag susține că interpretările excesive pot sărăci experiența directă a operei de artă, distorsionând percepția originală și creativă a privitorului.

Este interesant să observăm cum Bill Viola se aventurează în interpretarea și înțelegerea operelor de artă, asemenea unui detectiv care încearcă să rezolve un puzzle. Acest demers mă duce cu gândul la ideea susținută de Susan Sontag că arta, la fel ca și o persoană, nu trebuie să-și piardă misterul sau enigma pentru a fi apreciată. De asemenea, Sontag ne amintește că privirea la artă nu ar trebui să fie simplificată sau redusă la o expunere totală a elementelor, ci ar trebui să păstreze acea doză de ambiguitate care o face captivantă și deschide drumuri multiple de interpretare.

   De multe ori, am resimțit cum lucrările artistice par să se adreseze direct mie. Practic, împărtășesc obiceiul de a filma oameni care privesc fix în camera, încercând să surprind acea liniște rară pe care adesea o pierdem în agitația vieții cotidiene. Cred că această „conversație” dintre tine-mine, în momentul în care suntem înregistrați fără niciun gest, și momentul în care ne privim, reprezintă o formă de reflecție asupra trecutului. Este un dialog tăcut între ceea ce am fost și ceea ce suntem acum, o conversație mută între cele două aspecte ale sinelui nostru.

   Am încercat să înțeleg cu adevărat mesajul pe care Bill Viola încearcă să-l transmită, dar de multe ori am ajuns la concluzia că el se află într-o căutare constantă, încercând să atingă acel moment perfect. Este adevărat că reușește să confere valoare aspectelor aparent nesemnificative, precum apa, pământul, focul și vântul, însă nu am reușit să pătrund în modul în care el privește lumea din jur. Este evident că vede cu alți ochi, are perspective diferite, observând într-un mod pe care noi, de multe ori, l-am uitat.

   Am simțit că încearcă să lege într-un fel tot ciclul vieții, de la naștere, jucându-se cu lumina în jurul strigătelor unui adult sau ale lumii – depinde de cum privim momentul artistic – până la inevitabila moarte. Viola, prin viziunea sa unică, ne deschide ochii către un univers în care fiecare moment poate fi perceput ca o parte esențială a acestei călătorii. Este ca și cum el ar încerca să surprindă esența întregului spectru al vieții, oferindu-ne un mod nou de a privi și a înțelege propria noastră existență.

   Folosindu-se de natură, Bill Viola reușește să ne sugereze o barieră pe care omul trebuie să o depășească, și face asta într-un mod personal. În „Walking on the Edge”, această barieră este reprezentată de distanța pe care omul o străbate până la pragul în care totul devine limpede și clar (vizibil). Mă gândesc la acest drum ca la o călătorie de la claritate la incertitudine, asemenea ideilor noastre sau viselor omului. Poate chiar este o metaforă pentru pragul morții noastre, iar Viola abordează această temă într-un mod atât de convingător prin instalatia „Ocean without a shore”.

   În „Ocean without a shore”, acel moment în care necunoscutul sau moartea devine clar este capturat cu o profunzime emoțională remarcabilă. Personajele trec relativ singure de bariera reprezentată de cascada de apă, care, la nivel simbolic, este viața însăși. Aici, Viola ne provoacă să reflectăm asupra naturii trecătoare a vieții și asupra modului în care depășim acea barieră dintre claritate și necunoaștere, dintre viață și moarte. Este o călătorie emoționantă și complexă, dar privind-o din această perspectivă, parcă ne îndeamnă să privim cu curiozitate și înțelegere acele momente de trecere și transformare în viața noastră.

   Cele trei panouri video care alcătuiesc expoziția „Ocean Without a Shore” nu sunt doar componente separate, ci fac parte dintr-un întreg mai amplu, creând o atmosferă de singularitate în privința fiecărei trăiri prezentate pe panou. Chiar dacă la prima vedere personajele par a trăi o experiență individuală și personală, în realitate, ne regăsim în fiecare dintre ele. Această expoziție nu vorbește doar despre solitudinea personajelor în călătoria lor de la moarte la trecerea în lumea celor vii, ci și despre prezența noastră ca spectatori. Noi, cei care privim aceste imagini în mișcare, suntem martori la această călătorie complexă și profundă. Expoziția nu este doar despre personaje sau despre artist, ci despre o reflecție asupra naturii umane în general și asupra călătoriilor noastre individuale prin existență.

   Martyrs (Earth, Air, Fire, Water) din 2014 acea pictură mișcătoare care, pentru mine, reprezintă o explorare captivantă a fragilității și neputinței umane în fața implacabilului trecere a timpului, ilustrată prin cele patru elemente esențiale ale naturii: pământul, aerul, focul și apa. Fiecare element aduce cu sine simboluri puternice și sugestii ale relației complexe dintre om și natură. Ceea ce face această instalație remarcabilă este observația că, acești martirii ai lui Bill Viola mai pe scurt omul, deși neputincios în fața trecerii timpului, dă valoare acestor elemente. Este ca și cum, prin prisma conștientizării sale asupra vulnerabilității, omul încearcă să găsească semnificație și frumusețe în această fragilitate. Prin implicarea noastră emoțională și intelectuală, elementele devin mai mult decât entități naturale; ele devin simboluri ale propriei noastre existențe și a modului în care noi, ca ființe umane, atribuim sens și valoare lumii din jurul nostru. Astfel, instalatia explorează nu doar fragilitatea fizică a omului în fața elementelor naturii, ci și fragilitatea sa emoțională și intelectuală în fața trecerii timpului.

   Iar dacă e să ne referim și la montaj, în creația lui Bill Viola, montajul nu există într-un sens tradițional, ci se întâmplă în mintea privitorului, care este implicat activ în construirea și interpretarea propriilor conexiuni și sensuri în cadrul operei sale.

   Astfel, în universul artistic al lui Bill Viola, moartea își pierde puterea, cei morți se ridică, lumina se naște din întuneric. Nu te simți doar privitor, ci parte dintr-o călătorie interioară, o călătorie ce aduce la lumină aspecte ascunse ale sinelui tău.

Michael Rush, New Media in Late 20th-Century Art, Thames & Hudson, Londra, 1999

Alistair Hicks, The Global Art Compass: New Directions in 21-st Century Art (Thames and Hudson, Londra, 2014)

https://tba21.org/silent-mountain

Susan Sontag-Împotriva interpretării, Traducere: Mircea Ivănescu, 2016, editura Vellant

Chris Townsend, Cynthia A, Freelan- The Art of Bill Viola, 2004

Theguardian.com, Laura Cumming: Bill Viola, Martyrs review-let the unbelivers come